Republicans
Circle I Limbo

Riceboys
Circle II Whirling in a Dark & Stormy Wind

The Pope
Circle III Mud, Rain, Cold, Hail & Snow

George Bush
Circle IV Rolling Weights

Bill Gates
Circle V Stuck in Mud, Mangled

River Styx

Democrats
Circle VI Buried for Eternity

River Phlegyas

Creationists
Circle VII Burning Sands

Nancy Pelosi
Circle IIX Immersed in Excrement

Militant Vegans
Circle IX Frozen in Ice

Design your own hell

Black Swan - Metafora nespusa a iubirii

O alta capodopera semnata Darren Aronofsky. Si ce e o capodopera fara un pic de paranoia? Nu mai trebuie sa mantionez ca filmul este nominalizat lapremiile Oscar 2011. O interpretare originala a unui scenariu complex si complet cu un final trist. Spre deosebire de bucuria pe care mi-a facut-o Sora in Kaleido Star, Black Swan a reusit sa ma impresioneze prin tristete. Asistam la realizarea perfectiunii pe scena. Triunghiul aproape amoros dintre Nina, Lily si Thomas ne ofera atmosfera propice basmului. Nina e lebada alba, delicata fragila iubitoare, pe cand Lily e Odile, seducatoare, indrazneata si pasionala. Amandoua reusesc sa-l impresioneze pe Thomas producatorul spectacolului. Dar numai una trebuie sa atinga perfectiunea.

Trebuie sa recunosc ca nu voi face critica profesionista de film,ci doar voi enumera lucrurile care mi-au placut in speranta ca si voi veti urmari filmul.

Trebuie sa mai recunosc ca am rosit putin la scenele senzuale, la lupta pentru un rol mascata de senzualitatea fetelor.

Miscarea bratelor, a picioarelor a fost sublima. Cui nu-i place baletul nu prea are sanse sa aprecieze filmul. Camera Ninei, absolut fantastica. Prin decor a reusit exact sa surprinda nevinovatia si gingasia ei. Am asistat la conturarea artistei, la greutatea de a fi balerina, la munca istovitoare pentru arta. De aceea acest film este o metafora nespusa a iubirii. Ce m-a atras: Modul cum a prins-o de pulpa sa o intoarca (o sa vedeti voi), buzele ei rosii de la rujul lui Beth. O opera de arta:

Alfred Erik Leslie-Satie si pianul sau

"The last Mimzy" ... taramul imaginatiei

Nume: The last Mimzy
Regizor: Robert Shaye
Aparitie: 23 martie 2007

Să zicem că am o oarecare simpatie pentru filmele S.F. Deşi un film pentru copii, "The Last Mimzy" nu scapă neobservat ochiului antrenat al adultului. Fără a vă dezvălui prea mult misterul, vă invit să visaţi şi cu această mică ocazie să cunoaşteţi lumea interesantă a filosofiei budiste.
Acest film reuşeşte cu măiestrie să îmbine jucăriile cu religia şi să trezească interesul copiilor şi al adulţilor.
Realizat în minunate culori şi forme, te aduce într-o lume de visare de unde nu vrei să mai pleci. Doar genericul de la sfârşit te poate readuce la realitatea mai puţin colorată.
Aventura minunată a doi copii, frate şi soră reprezintă un interes pentru cei mici. Se pot identifica mai uşor cu personajele şi pot înţelege mult mai bine acţiunea filmului. Atenţie, este totuşi un film de văzut cu părinţii lângă.
L-am văzut deja de 3 ori şi vă pot mărturisi că de fiecare dată este la fel de interesant. Putem să vedem prin inocenţa copiilor noştri o alta lume, o lume pe care am pierdut-o atunci când am hotărât că este timpul să devenim adulţi. Şi miracolele erau din ce în ce mai puţine.
Cei doi copii reuşesc să salveze viitorul prin lacrimi (la propriu). Probabil că oamenii deveniseră atât de insensibil încăt uitaseră să plângă.
Mai multe nu vă spun pentru că sunt tentată să vă dezvălui tot misterul, şi nu vreau.

The fountain - Everlasting love

Nume: The Fountain
Regizor: Darren Aronofsky
Apariţie: 22 noiembrie 2006

Unul dintre filmele mele preferate. Primul din seria Aronofsky pe care l-am savurat si singura si alaturi de persoanele mele dragi (ma rog, macar unele din ele). Filmul, este bineinteles despre iubire si speranta interminabila. Plin de simboluri si criptat de sentimente de o traire neimaginabila. Nu doresc nimanui sa treaca prin ce a trecut Tom Creo. Presarat cu personaje dragi lui Darren Aronofsky, filmul este mai greu de inteles pentru o buna parte din omenire. Muzica, bineinteles, Clint Mansell. "What if you could live forever?" asta este intrebarea pe care doresc si eu sa o adresez publicului, dar mai degraba as modifica acel cuvant "live" cu "love". Da, sigur, milioane de indragostiti ar protesta in fata mea si ar spune, bineinteles ca poti iubi pentru totdeauna. Nu la fel ca si Tom Creo. Mi-a placut acest personaj foarte mult, desi initial ma identificasem cu Izzie. Persuasiunea de care da dovada, ambitia si iubirea enorma pentru sotia sa, m-au facut sa-mi schimb propria conceptie despre felul in care marea majoritate a lumii vede existenta si continuitatea iubirii vesnice. Si aici nu indraznesc sa ma refer la un Dumnezeu, ci la sarmana fiinta umana. Omul, care habar nu are cata iubire poate sa izvorasca din el, si cata bunatate. Nu am cum sa va povestesc filmul. Imi pre rau sa-i distrug misterul pe care il puteti descoperi. Dar va pot povesti despre iubirea din el. O iubire speciala, care infrunta granita timpului. Am vazut multe povesti de dragoste, dar pot spune ca aceasta este originala. Povestea unui om care refuza sa renunte la iubirea vietii lui, din frica mortii. Nu va speriati, si acest film este presarat cu mitologie antica, cu minunatul concept al lui Adam si al Evei. Desi incepe cu un citat din Biblie, mai exact din Geneza, Filmul se concentreaza pe idealul de iubire si reactia omului in fata mortii. Nu-i facut pentru o religie anume, pentru o personalitate anume. Este relizat in asa maniera incat sa va dati seama cum dragostea poate fi eterna in ciuda a tot ce scrie in Biblie si in ciuda tuturor religiilor acestei lumi, care dupa a mea umila parere, niciuna nu inglobeaza total termenul de "iubire" (toata lumea vorbeste despre o Mare putere, demna de venerat, si de iubirea absoluta pentru acea putere, dar nimeni nu mai indrazneste sa ia in considerare existenta unei iubiri absolute chiar dupa ce moartea face o vizita).
Moartea este o boala pentru Tom Creo, si avea de gand sa o vindece. Nu reusise sa-si salveze sotia, preaiubita sotie. Si nu am inteles niciodata de ce trebuie lumea buna sa moara? Raspunsul sau raspunsurile pe care orice minte omeneasca le poate da sunt : "de d-aia"; "cine esti tu sa judeci actiunile sau planul Domnului?"; "ca asa e soarta?" ; "informatia nu mai e valabila, e depasita" si altele. Si oricat ai striga la cer si ai urla tot nu o sa primesti un raspuns. Tom Creo in cele din urma l-a primit. Si poate, si noi undeva in suflarea noastra temporara pe acest minunat loc, l-am recunoscut si l-am acceptat. Tom Creo si-a acceptat moartea in 2500 pentru ca in sfarsit a avut curajul sa faca marele pas spre unirea eterna cu sotia sa. Cu esenta iubirii. Moartea nu mai devenise un impediment. Odata ce si-a dat seama, s-a intors in trecut si-a terminat treaba, generand un nou prezent si un nou viitor. Unul alaturi de Izzie. Mintile "luminate", si prostia din aceasta lume ma face sa cred ca Dumnezeu isi bate joc de noi. Totul paleste in fata iubirii absolute. Orice existenta neinsemnata devine insemnata prin cel mai simplu act de iubire. Prea adanc, sa credem ca este o coincidenta a naturii si sa terfelim sentimentul de iubire prin mana umana, care in ciuda a multor talente nemarginite, reuseste sa creeze monstrii inspaimantatori, mai groaznici decat insusi ingerii negrii. Bucurati-va de acest minunat film, apoi incepeti sa priviti unidimenisionalitatea oamenilor din jurul vostru. O linie stearsa pe o hartie infasurata in cinism, si in idolatrie, in bani si in podoabe, in aroganta si in orgoliu. Si faceti o comparatie cu aceasta poveste din film. Desi este fictiune, este de miliarde de ori mai valoroasa decat un telefon mobil, o reactie aroganta, o incercare spuracata de a poseda o fiinta. Invatati sa va deschideti sufletul, cei care nu vi-l mai negati. Invatati sa priviti cu el si sa vedeti mizeria din el si din altii. Reparati si peteciti si mergeti mai departe.
Coloana sonora este impresionanta. O sa va cante durerea sufletului, profunzimea iubirii si trecerea timpului.

Ostrovul

Un film, “Ostrov” (Pavel Lungin, Rusia, 2006), pe care l-am văzut pentru că un prieten m-a provocat. Era curios ce poate să înțeleagă un ateu din acest film. Păi să vedem. Un film despre mântuire, despre păcat și despre credință. Un film care pare de la un capăt la celălalt o slujbă dintr-o biserică ortodoxă. Atmosfera acestei pelicule este pentru mine cu atât mai stranie cu cât actorul care îl interpretează pe Anatolie seamănă foarte tare cu bunicul meu din partea mamei. Bunicul nu mai trăiește, însă ceva din personajul Anatolie îmi pare că a fost realizat în strânsă colaborare cu el.
Atenție, cei care vor să privească acest film cu plăcere, fără să afle totul de pe acum, aceștia pot reveni după vizionare pentru restul acestui comentariu.
Filmul începe prin a ne prezenta pe tânărul Anatolie în timpul celui de al doilea război mondial. O barjă pentru transportul cărbunelui. El e un om necopt, înspăimântat, pus în fața unei situații imposibile : îi este oferită șansa, atunci când este capturat de nemți, de a-și salva viața dacă ucide un alt om, pe căpitanul lui. Într-o secvență care este filmată cam prea în grabă, vedem cum tânărul Anatolie primește pistolul în mână pentru a trage. Şi argumentul cu care este convins este o tragere de ureche. E una din puținele scene care ar fi putut fi făcută mai bine. Dar să trecem peste mica mea obiecție. Căpitanul este împușcat iar Anatolie rămâne la locul crimei privind cum se îndepărtează dușmanii lui și se bucură într-un mod stângace, încercând parcă să își șteargă amintirea faptei comise în urmă cu câteva clipe. Bucuria îi este retezată de o explozie, pusă la cale de nemți, care spulberă barja pe care se afla acesta.
Îl regăsim pe Anatolie pe un mal, salvat de călugării unei mănăstiri. E iarnă și se aude un clopot bătând.
După ani, bătrânul de acum, părinte Anatolie, îl găsim lucrând tot cu cărbune, pe ostrovul de lângă mănăstire : e cel care se îngrijește de focul pentru încălzirea mănăstirii. Cară cărbunele, și tușește.Tusea lui mi-a adus prima oară aminte de bunicul meu. Abia apoi am remarcat și asemănările fizice.
Vedem cum pe insula acestuia sunt aduse de o barcă niște femei. Una dintre acestea, tânără încearcă să îi vorbească și reușește. Printre suspine îi spune de necazul ei: vrea să avorteze. Părintele, venise la ea pentru a o sfătui cu o haină făcută cocoloș sub haine, închipuind o sarcină, îi spune că decizia ei este greșită, că va fi acceptată de un eventual soț tocmai pentru că va păstra copilul. Anatolie salvează o viață, pe cea a pruncului nenăscut. O primă faptă bună. Dar să nu uit. Face acest lucru dovedind că este ceva tulbure în mintea lui: el, cel care încarcă cărbunele nu este același cu el care dă sfaturile. Ne arată două fețe, câte una pentru cele 2 preocupări: muncă fizică și muncă bisericească. Se comportă ca și cum cel care încarcă cărbunele este doar omul din anticamera celui care poate da binecuvântarea dorită de femeie.
Începem să înțelegem de ce i se spune ghiduș: când trebuie să vină la el călugărul Iov, economul, îi pregătește acestuia clanța de ușă unsă cu catran. Ca atunci când acesta pune mâna să deschidă să poată să se murdărească, ceea ce și se întâmplă. Şi astfel Anatolie are prilejul de a se arăta înțelept: îi amintește lui Iov că ar avea nevoie de cârpe. Îi dă astfel acestuia o lecție cu o glumă.
Vedem cum în chiliile călugărilor este cald, datorită lui Anatolie, iar frații acestuia, pot face artă în liniște. E un contrast dur între cărbunele pe care doarme Anatolie , deși nu îi cere nimeni asta și confortul chiliilor călugărilor confrați ai acestuia. Anatolie nu pare să fie prea iubit de Iov, economul, pentru că e pârât de acesta la călugărul Filaret.
Îl vedem apoi pe Anatolie rugându-se, iar imaginile realizează o paralelă între rugăciunea lui și cea a călugărilor din biserica mănăstirii. Comparate, rugăciunea părintelui Anatolie pare mult mai sinceră, mai umilă (muzica de pe fundal ne aduce aminte cine primește aprobarea pentru rugăciune: Anatolie, și cine nu primește: ceilalți călugări).
O altă femeie vine la el iar aceasta vrea să primească binecuvântare pentru a face praznic pentru soțul care trebuie să fi murit. Părintele intră într-o cameră și începe un joc, pe două voci, ca și cum cele 2 personaje, călugărul și omul sunt distincți: cere permisiunea pentru femeie și primește răspuns. Femeia este îndemnată să vândă toată averea și să plece în Franța pentru a-și căuta soțul, pentru că spune Anatolie, acesta nu este mort. Tocmai ce primise răspunsul, de la el însuși după cum vă spuneam.
Anatolie spune rugăciunile în toate momentele în care nu muncește: le spune ca și cum s-ar afla în biserică, ca și cum s-ar distra, le spune oricum, le spune mereu.
Încă o minune, pentru că celelalte fapte așa trebuie să le priviți, ca pe minuni. Primește vizita unui olog. Ologul este un copil adus de mama acestuia și prezentat lui Anatolie cu o ultimă speranță de vindecare. Anatolie se roagă pentru el, mama se roagă și ea, copilul se roagă la îndemnul mamei și el. Mamă și copil plâng rugându-se și apoi Anatolie face minunea: îi ia cârjele și îl pune să șchiopăteze. Să șchiopăteze, pentru că de acum e vindecat. Tot ceea ce le mai rămâne de făcut, mamei și fiului este să se prezinte în fața lui Filaret, după a cărui rugăciune va dispărea și șchiopătatul.
Ceva mai încolo vedem încă o dovadă a înțelepciunii acestui om nebun. Primește la el pe fratele Filaret care, impresionat fiind de o previziune făcută de Anatolie, vine să învețe de la acesta. Rămâne să doarmă în acea noapte pe cărbunele pe care doarme și Anatolie. Anatolie îi predă acum lecția de umilință: după ce zăvorăște ușa, îi taie cizmele lui Filaret, și le aruncă pe foc. Îi spune acestuia că acelea sunt file din cartea păcatelor lumești. O data ajunse în flăcări dispar și păcatele. Arde 4 astfel de file. Iar apoi, după ce ratează cu puțin asfixierea celor 2, întrucât vânează demonii din cizmele și pătura fratelui Filaret, deschide în sfârșit ușa iar Filaret are ocazia să recunoască cât de mândru fusese de posesiunile lui lumești și cât de mult îl abătuseră acestea de la credință.
Ciclul minunilor se încheie cu Anatolie care își prevestește moartea dar nu înainte de a descoperi că cel pe care îl crezuse omorât de el în tinerețe, și motivul pentru care dusese de atunci viața de călugăr, este viu. Acesta vine cu fata la Anatolie pentru a o vindeca, Anatolie îi alungă demonul fetei şi se împacă cu fostul căpitan, acum amiral și cât se poate de viu.
După toate acestea Anatolie se poate așeza într-un sicriu și muri. Nu înainte de al întreba pe Iov, și implicit pe noi spectatorii, dacă îl vom aduce aminte.
Un film care văzut de un creștin ortodox se poate constitui într-o pildă de viață, despre căință și puterea credinței, se pare că pentru mine este doar un studiu despre un om tulburat și felul în care oamenii percep nebunia atunci când aceasta este îmbrăcată în haina bisericii. Şi pare, din acest film cel puțin, că o dată ce a îmbrăcat această haină, nebunia, nu mai este nebunie, este model de viață curată.

Requiem for a dream: 4 anotimpuri, 4 destine

Nume: Requiem for a dream
Regizor: Darren Aronofsky
Apariţie: 27 octombrie 2000

Dacă e vreun film ce trebuie prezentat tinerelor generaţii vulnerabile la tot felul de influenţe, acesta este "Requiem for a dream". Poate că profesorii nu vor fi de acord cu tot filmul, dar scoatem scenele de nuditate explicită din el. Despre ce este vorba? Simplu: despre vise/visuri. La început aţi putea crede că se vorbeşte despre consumul de stupefiante, dar vă rog să nu priviţi superficial. Este vorba şi despre iubire şi despre singurătate. Darren Aronofsky a reuşit din nou să creeze o capodoperă.
Să aşternem câteva cuvinte despre visuri. Cîţi dintre noi nu ne dorim să realizăm ceva? Cîţi o facem? Şi cu ce preţ? În ce anume sau în cine merită să ne punem speranţele? Cine o să rămână lângă noi dacă dăm greş? Multe întrebări, puţine răspunsuri. Mulţi doresc să împlinească ceva. Asta au vrut şi personajele din film: Sara Goldfarb, fiul ei Harry Goldfarb, prietena lui Marion Silver şi amicul celor doi Tyrone Love.
Probabil că generaţiei tinere li s-a făcut deja morala cu "DROGURILE SUNT RELE" "NU INCERCATI!" "Spune NU morţii albe". Din păcate, teoria nu bate mereu cu practica. Chiar în acest moment sunt copii pe stradă cu aurolacu'n pungă, cu acetona'n nas, cu acul în venă. Nu ştiu dacă lor le pasă. Au început pe calea asta şi vor merge aşa. Dacă se vor mai trezii. O sa învăţaţi din "Requiem for a dream" ce înseamnă noţiunea de târziu. Pentru cei care recurg la soluţiile prăfoase, nu am decît milă. Altă realitate nu au. E deosebit de greu să fabrici una instantaneu. Pentru cei care privesc din afară e foarte uşor de vorbit. Dar nimeni în afară de cei care apelează la substanţe nu cunoaşte sentimentul.
Acţiunea subiectului nostru (adică filmul) se desfăşoară practic pe 3 anotimpuri. Cel de-al patrulea este deductibil.
Vara: Facem cunoştiinţă cu Sara Goldfarb, interpretată de Ellen Burstyn. O văduvă, şantajată de propriul ei fiu, acesta amanetându-i televizorul să-şi cumpere heroină. De fiecare dată îl salva şi se prefăcea că nu vede. Tyrone şi Harry erau prieteni, amîndoi cu pasiunea pentru droguri. Harry Goldfarb avea şi el un vis alături de iubita sa, Marion Silver. Voiau să deschidă amăndoi un soi de galerie pentru ca Marion deşi provenea dintr-o familie bogată (avea si psiholog) avea talent la design şi nu apela la ai ei prea des. Marion se droga, dar cu cocaină. Vara ne prezintă iubirea dintre cei doi, felul în care se priveau unul pe altul. Iubirea... cît de mult credeţi că atârnă când e vorba despre droguri la mijloc? Doar o vară. Relaţia dintre personaje pare banală la prima vedere. Dar pe măsură ce timpul trece, lucrurile devin din ce în ce mai complicate. Cum spuneam la început: se tinde a crede că este un film despre droguri. Dar introducerea în scenă a Sarei vă schimbă percepţia despre noţiunea de drog.
"Requiem for a Dream is not about heroin or about drugs… The Harry-Tyrone-Marion story is a very traditional heroin story. But putting it side by side with the Sara story, we suddenly say, 'Oh, my God, what is a drug?' The idea that the same inner monologue goes through a person's head when they're trying to quit drugs, as with cigarettes, as when they're trying to not eat food so they can lose 20 pounds, was really fascinating to me. I thought it was an idea that we hadn't seen on film and I wanted to bring it up on the screen." - Darren Aronofsky.
Sara avea un vis, să apară la emisiunea ei favorită, purtând rochia de acum n ani şi lăudându-si fiul. Dar trebuia să slăbească considerabil. Şi a făcut multe prostii pentru asta. Traficul de droguri devine meseria nr.1 : Sub imaculatul halat doctorul prescrie pastile pe bază de amfetamină şi seara barbiturice. Cocktail-ul perfect pentru o sinucidere in paşi algoritmici.
Iubirea lui Harry pentru Marion încă îl mai ţinea în viaţă. N-am reuşit nici până la ora asta să înţeleg ce anume îi face pe oameni să renunţe la iubire. Probabil că nu o să pricep nici de acum în colo. Toţi trei adică Harry, Tyrone şi Marion erau nişte debutanţi. Dar când lucrurile o iau la vale cu o viteză impresionantă, este enorm de greu să te opreşti.
Toamna îi găseşte pe toţi în starea de declin. Tyrone este prins, iubirea dintre Marion şi Harry se duce pe droguri. Sara creşte doza de pastile şi subit frigiderul începe să mârâie la ea. Dar filmarea şi cadrele sunt geniale. Repet: NU ESTE UN FILM PENTRU Inocenţi! Drogurile înseamnă nepăsare, delăsare, alunecare lentă, adâncă în tot felul de compromisuri. Nu mai este demnitate, nu mai este suflet. Doar praf curge prin vene, nu viaţă. Acordurile lui Clint Mansell se fac auzite din nou şi în această peliculă. Lux Aeterna devine laitmotivul filmului. Despre Clint Mansell în alt post.
Iarna ne-o prezintă pe Sara pe străzi, dusă la ospiciu, internată, obligată să mănânce. Refuzul îi aduce puţină electricitate în encefal. Băieţii se duc în Florida, după heroină. Marion, rămasă singură se prostituează încă o dată pentru un gram de praf al fericirii. Cea mai tristă secvenţă este aceea cand Harry este la închisoare şi o sună pe Marion, care se pregătea să participe la orgie. Amîndoi ştiau că acesta este sfărşitul. Marion avea să obtină tot ceea ce îşi dorea. Cu un preţ enorm de mare, iar Harry îşi va pierde braţul. Tyrone nu reuşeste să fie un om de bază aşa cum îi promisese mamei sale.
Primavara(nescrisă) ne dezvăluie pe toţi patru în poziţia fetală, Sara la ospiciu, văzându-se la emisiune în rochia ei roşie, multumindu-i soţului mort şi fiului care tocmai ce se logodise. Marion, ajunsă acasă cu drogurile în mână, Tyrone în puşcărie şi Harry fără braţ.
Şi este totuşi un final mai puţin tragic. Dar dacă stau mai bine să mă gândesc, moartea ar fi fost rezolvarea tuturor problemelor.
Cîte visuri v-aţi făcut? Câte s-au îndeplinit?
Requiem for a dream înseamnă ultima răsuflare a fiecăruia. Odată cu preschimbarea visurilor în coşmaruri, le moare sufletul, ei devenind nebuni, handicapaţi, infractori şi corpuri goale, dar nu goale în iubire, ci în pofta sălbatică de a evada în vise moarte. Bine aţi venit în Requiem.

Amadeus

Am revazut de curand filmul “Amadeus”. Contextul in care l-am vazut este acum oarecum diferit pentru mine. Despre asta ceva mai incolo.
Contrar aparentelor filmul nu cred ca se refera la Mozart. Nu. Eu cred ca acesta este un film despre Salieri. Un film despre cionirea dintre un geniu, Amadeus, si un om aproape obisnuit. Stiu ca poate parea cumva fortat sa spui ca un film botezat chiar Amadeus ar putea sa fie despre altcineva, mai ales daca exista si acest personaj in film, si mai ales daca povestea urmareste in principal viata lui Mozart. Insa argumentul meu este ca cel mai bine conturat personaj este totusi personajul care aparent incearca sa dea cotur lui Amadeus. Si acesta este personajul lui Salieri. Personaj care reuseste tocmai prin trecerea mereu in plan secund sa se puna in evidenta. E ca si cum regizorul ar fi dorit atat de tare sa ni-l ascunda pe Salieri incat lipsa acestuia, in sine se poate califica ca o prezenta. El e golul din gesturile cu care insoteste o muzica care se aude doar in mintea lui. Atunci cand este in prezent si povesteste preotului sau atunci, in trecut, cand simte muzica lui Amadeus. Nu spun ca este neaparat vorba aici despre personajul istoric Salieri, poate mai degraba despre un om oarecare, muncitor, extrem de muncitor chiar, care isi doreste cu ardoare sa exceleze in ceva, si poate chiar are un timp senzatia ca a reusit, si ciocnirea spun, cu geniul care e deja acolo. Geniul care pare sa fie, si nu se straduie, el e. Salieri in viziunea mea este o victima a unei coincidente nefericite : sa existi simultan cu un titan incercand sa excelezi intr-un domeniu unde, prin comparatie, oricine ar fi un pititc. Salieri este oricare dintre noi care a incercat macar o data in viata sa faca ceva iesit din comun, si a avut ambitia sa depuna efortul necesar pentru aceasta. Diferenta intre el, nefericitul, si noi, este ca el nu a obtinut confirmarea limitelor sale pentru ca, obosit fiind, a trecut la alte lucruri, uitand de visele nebune. Nu, el s-a ciocnit de un munte. Noi, majoritatea celor care ne straduim, dupa un drum lung ostenim si apoi incercam sa ne odihnim, sfarsind prin a merge pe carari mai scurte. El a alergat si s-a izbit. Si a trebuit sa admita ca e mic. A trebuit sa fie constient, in mod direct si irevocabil ca este un graunte. Si asta cu atat mai mult cu cat intr-un prim moment, naucit fiind inca, a fost convins ca a intalnit pe cineva aidoma lui. Un confrate, cineva care asemenea lui a muncit si a ajuns undeva pe acolo pe unde se afla si el. Sau poate a intalnit un clovn, o maimutica de circ, care poate sa se scalambaie spre bucuria celor care vin sa il vada. Si Amadeus s-a dovedit a fi toate astea. Insa nu numai.
In asta cred ca sta tragedia pe care incearca filmul acesta sa o redea. Cat de colosoala este durerea celui care realizeaza ca tot efortul lui inseamna nimic. In fata unui geniu tot cea ce poti face este sa te inclini, sa te feresti si sa speri ca nu te va spulbera. Ma refer aici la numele tau, sa speri ca nu va face ca numele tau sa fie nul. Sau poti, asa cum face personajul lui Salieri, sa devii meschin, sa incerci sa il ajungi din urma in unicul mod in care mai poti spera: coborandul pe el cat mai mult, umilindul, sabotandul. Ironia este ca facand toate astea, nu poti spera sa il aduci pe celalalt la nivelul tau. Tu cobori in timp ce ii faci toate astea. Tu devii una cu cei dintre care credeai ca te-ai desprins, devii in cel mai bun caz banal, dar, din nefericire, devii un monstru. In acest context e cumva amuzanta razbunarea lui catre Dumnezeu, atunci cand ii promite ca va distruge pe alesul lui, pe Amadeus. E poate la fel de amuzanta ca promisiunea din tinerete cand ii daruise aceluiasi Dumnezeu castitatea lui.
Am remarcat frica teribila cu care, cel care trebuie sa puna crucifixul pe foc, face acest gest in scena cu razbunarea pe Dumnezeu. Si aici vine lamurirea legata de faptul ca acum contextul in care am revazut filmul este diferit pentru mine. Cand am vazut secventa asta, eram inca crestin ortodox, iar acum sunt ateu. Atunci scena mi s-a parut cutremuratoare. Acum pot vedea detaliile. E la fel de socanta. Insa nu pentru mine. E clar socanta pentru cel care trebuia sa tina in mana crucifixul din secventa respectiva. Il aseaza cu o atata grija pe foc, incat ai crede ca urmeaza in cateva momente, din cauza acelui gest, sa se trezeasca el insusi in focurile iadului.
Finalul filmului, cu Amadeus aruncat la groapa comuna imi pare unul dintre cele mai potrivite pentru un geniu: o inmormantare cu tot fastul l-ar fi pus la un loc cu cei care nu sunt altceva decat posesori de bani, mediocri si limitati. Fastul este al lor. Unui geniu i se cuvine normalul, banalul, pentru a nu intina frumusetea unei vieti care va inspira generatii de oameni. Fastul l-ar fi murdarit. Banalul unei gropi comune inchide perfect cercul unei vieti perfecte.

Pi, sau cum se vede lumea in numere

Nume : Pi (π)

Regizor: Darren Aronofsky

Aparitie: 10 iulie 1998

“And when you get a 20 year old kid writing three pages on a talkback about your film, that's the victory for me. That that kid had a great experience with it. That's what I'm trying to do.”

Asta a spus Darren Aronofsky, regizorul filmului “Pi” şi a încă două filme pe care le voi dezvolta în următoarele post-uri. Deşi cotat cu nota 7,3 pe www.imdb.com, “Pi” nu-şi merită nota aceasta atît de mică. Bănuiala mea puternică este aceea cum că nu a fost înţeles pe deplin. Deh, nu-i un blockbuster sau un film atît de simplist.

Ce pot spune despre Darren Aronofsky? Geniu. Atît. Cu vaste cunoştiinţe de antropologie studiată la Harvard, cu o reputaţie deosebită, acest om se ghidează după : “Mai bine puţin şi bine, decît mult şi prost”. Nu cred că aparţine vreunei religii şi chiar dacă ar fi de o religie anume, nu ar conta foarte mult în munca sa. A reuşit in “Pi” să îmbine matematica şi misticismul şi religia deopotrivă. Filmul realizat în 1998 este alb-negru, dorind să exprime o realitate parcă trecută dar prezentă şi viitoare totodată. Personajul central al filmului este Maximillian Cohen, un evreu ne-religios. Un matematician. Un om al cifrelor şi al regulilor (Interpretat de Sean Gullette, un amic actor care a jucat si in filmul de licenţă a lui Aronofsky şi în „Requiem for a dream”).

Max Cohen, suferind de o formă incipientă de schizofrenie, gaseşte cele 216 litere ale Shemhamphorasch-ului, dar cunoştiinţele despre aşa ceva erau atît de cuprinzătoare, încât Max a hotărât să renunţe la ele într-un mod brutal. Celebra dilemă „matematica sau numerologia guvernează lumea?” nu este rezolvată doar prin expresia lui Max: “Math is everywhere”. Ce încerca el să facă: să găsească pattern-ul bursei de valori. Orice lucru în natură este determinat de un model, de un pattern. Unde ajunge? Intre conflictul dintre ceea ce are în cap şi oamenii ce vor să controleze bursa de valori şi conflictul dintre ce are din nou în cap şi evrei. Subtil pusă problema evreilor şi credinta lor.

Mai să cred ca Darren Aronofsky ar fi evreu. Impresia mea despre Max, nu poate fi decât una pozitivă, în ciuda a ceea ce a făcut. Majoritatea filmelor criptate, au în ele inserate diferite chei, ce deschid uşi şi minţi deopotrivă. Intrăm subtil în cultura evreilor. Aflam de “tefillin” sau “shel yad”, de Tora, de Gematria, apoi o mica incursiune în doctrina Kabbalistică.

Din matematică: Fibonacci, sirul de aur, teoria spiralei şi multe alte lucruri interesante. Nu vă povestesc filmul, vreau doar să vă fac curioşi. Încerc să văd ideea regizorului. Să o reproduc pe întelesul tuturor. Un film format din scene scurte, concentrate pe frământarile lui Max. Ca orice alt geniu, suferea de antisocializare. Unicul lui prieten era Sal, mentorul lui, cu care juca “Go”.

Am devenit foarte nervoasă când s-a discutat despre puritatea evreilor. O să vedeţi şi voi la un moment dat acea discuţie dintre Max şi rabin. Aşa aflăm despre Ziua ispăşirii şi Chivotul Domnului (sau legămîntului) unde stăteau tăbliţele cu cele 10 porunci, şi multe alte ritualuri evreieşti. Dar să încercam să privim “Pi” din punct de vedere filosofic. Dacă o să urmăriţi finalul, vă veţi întreba de ce nu a spus la nimeni acel număr. Din simplu motiv: nu avea niciun rost. Era o informaţie periculoasă pentru lume. Putem bănui că persoanele care îşi doreau să ştie previzibilitatea bursei, aduceau lumea în colaps financiar, iar poporul ales nu e atît de ales. Şi nici nu a fost, în film şi nici nu o să fie în realitate. Max Cohen le-a trimis un mesaj: ”Ei bine voi popor pur, aşteptaţi-L pe Mesia să vă spună adevăratul nume al Domnului, că eu nu sunt pur”.

Regizorul are cel mai mare dar. Să influenţeze publicul cu personaje şi modul de a transpune scenele. A facut o treaba formidabilă. A reuşit să ne descrie destinul unui om cu o informaţie atît de mare încât ne face pe noi, publicul, să-l invidiem. Şi-l invidiem pănâ în scena ultimă când ajungem la aceeaşi concluzie ca şi el. Ceea ce a facut Max a fost să introducă tot oceanul într-un pahar. Ştim ce se întâmplă cu paharul: se sparge.

Discuţii religioaso-filosofice merită făcute pe tema filmului. Dar ar dura zile. Am putea despica firul în mai multe fire şi tot la discuţia despre existenţa unui Dumnezeu am ajunge, indiferent pe ce cale o luăm, cea matematică sau cea religioasă Despre numerologie, nici nu mai vorbesc. Dacă puneţi pauză şi incepeţi să notaţi numerele iese o chestie în genul: 1 1 2 3 5 8 4 3 7 1 8 9 8 8 7 6 4 1 5 6 2 8 1 9 2 2 4 6 1 7 8 6 5 2 7 9 7 7 5 3 8 2 1 3 4 7 2 9 3 3 6 9 6 6 3 9 3 3 6 9 6 6 3 9 3 3 6 9 6 6 3 9 4 4 8 3 2 5 7 3 1 4 5 9 5 5 1 6 7 4 2 6 8 5 4 9 5 5 1 6 7 4 2 6 8 5 4 9 4 4 8 3 2 5 7 3 1 4 5 9 6 6 3 9 3 3 6 9 6 6 3 9 3 3 6 9 6 6 3 9 3 3 6 9 7 7 5 3 8 2 1 3 4 7 2 9 2 2 4 6 1 7 8 6 5 2 7 9 8 8 7 6 4 1 5 6 2 8 1 9 1 1 2 3 5 8 4 3 7 1 8 9 9 9 9 9 9 9 9 9 9 9 9 9 9 9 9 9 9 9 9 9 9 9 9 9. Gasiţi şi numerele lui Fibonacci, precum si faptul ca 2+1+6=9. Detaliu: Primele 24 de cifre reprezintă seria lui Fibonacci. Cifra a 25-a si a 26-a reprezintă un nou sir Fibbonacci dar redus la o singură cifră. Legatura dintre 216 Shemhamphorasch şi Matematică. Un şir infinit de 24. 24=12+12. Şi puteţi continua. 9 sau numărul lui Ghandi. Numărul conducătorului=7+2. 7=3+2+2. etc. Ce face matematica? Răspundeţi voi. Pi sau 3, 14........................ incepe cu 3 nu?

Cum spuneam: GENIU ŞI GENIAL.