Amadeus

Am revazut de curand filmul “Amadeus”. Contextul in care l-am vazut este acum oarecum diferit pentru mine. Despre asta ceva mai incolo.
Contrar aparentelor filmul nu cred ca se refera la Mozart. Nu. Eu cred ca acesta este un film despre Salieri. Un film despre cionirea dintre un geniu, Amadeus, si un om aproape obisnuit. Stiu ca poate parea cumva fortat sa spui ca un film botezat chiar Amadeus ar putea sa fie despre altcineva, mai ales daca exista si acest personaj in film, si mai ales daca povestea urmareste in principal viata lui Mozart. Insa argumentul meu este ca cel mai bine conturat personaj este totusi personajul care aparent incearca sa dea cotur lui Amadeus. Si acesta este personajul lui Salieri. Personaj care reuseste tocmai prin trecerea mereu in plan secund sa se puna in evidenta. E ca si cum regizorul ar fi dorit atat de tare sa ni-l ascunda pe Salieri incat lipsa acestuia, in sine se poate califica ca o prezenta. El e golul din gesturile cu care insoteste o muzica care se aude doar in mintea lui. Atunci cand este in prezent si povesteste preotului sau atunci, in trecut, cand simte muzica lui Amadeus. Nu spun ca este neaparat vorba aici despre personajul istoric Salieri, poate mai degraba despre un om oarecare, muncitor, extrem de muncitor chiar, care isi doreste cu ardoare sa exceleze in ceva, si poate chiar are un timp senzatia ca a reusit, si ciocnirea spun, cu geniul care e deja acolo. Geniul care pare sa fie, si nu se straduie, el e. Salieri in viziunea mea este o victima a unei coincidente nefericite : sa existi simultan cu un titan incercand sa excelezi intr-un domeniu unde, prin comparatie, oricine ar fi un pititc. Salieri este oricare dintre noi care a incercat macar o data in viata sa faca ceva iesit din comun, si a avut ambitia sa depuna efortul necesar pentru aceasta. Diferenta intre el, nefericitul, si noi, este ca el nu a obtinut confirmarea limitelor sale pentru ca, obosit fiind, a trecut la alte lucruri, uitand de visele nebune. Nu, el s-a ciocnit de un munte. Noi, majoritatea celor care ne straduim, dupa un drum lung ostenim si apoi incercam sa ne odihnim, sfarsind prin a merge pe carari mai scurte. El a alergat si s-a izbit. Si a trebuit sa admita ca e mic. A trebuit sa fie constient, in mod direct si irevocabil ca este un graunte. Si asta cu atat mai mult cu cat intr-un prim moment, naucit fiind inca, a fost convins ca a intalnit pe cineva aidoma lui. Un confrate, cineva care asemenea lui a muncit si a ajuns undeva pe acolo pe unde se afla si el. Sau poate a intalnit un clovn, o maimutica de circ, care poate sa se scalambaie spre bucuria celor care vin sa il vada. Si Amadeus s-a dovedit a fi toate astea. Insa nu numai.
In asta cred ca sta tragedia pe care incearca filmul acesta sa o redea. Cat de colosoala este durerea celui care realizeaza ca tot efortul lui inseamna nimic. In fata unui geniu tot cea ce poti face este sa te inclini, sa te feresti si sa speri ca nu te va spulbera. Ma refer aici la numele tau, sa speri ca nu va face ca numele tau sa fie nul. Sau poti, asa cum face personajul lui Salieri, sa devii meschin, sa incerci sa il ajungi din urma in unicul mod in care mai poti spera: coborandul pe el cat mai mult, umilindul, sabotandul. Ironia este ca facand toate astea, nu poti spera sa il aduci pe celalalt la nivelul tau. Tu cobori in timp ce ii faci toate astea. Tu devii una cu cei dintre care credeai ca te-ai desprins, devii in cel mai bun caz banal, dar, din nefericire, devii un monstru. In acest context e cumva amuzanta razbunarea lui catre Dumnezeu, atunci cand ii promite ca va distruge pe alesul lui, pe Amadeus. E poate la fel de amuzanta ca promisiunea din tinerete cand ii daruise aceluiasi Dumnezeu castitatea lui.
Am remarcat frica teribila cu care, cel care trebuie sa puna crucifixul pe foc, face acest gest in scena cu razbunarea pe Dumnezeu. Si aici vine lamurirea legata de faptul ca acum contextul in care am revazut filmul este diferit pentru mine. Cand am vazut secventa asta, eram inca crestin ortodox, iar acum sunt ateu. Atunci scena mi s-a parut cutremuratoare. Acum pot vedea detaliile. E la fel de socanta. Insa nu pentru mine. E clar socanta pentru cel care trebuia sa tina in mana crucifixul din secventa respectiva. Il aseaza cu o atata grija pe foc, incat ai crede ca urmeaza in cateva momente, din cauza acelui gest, sa se trezeasca el insusi in focurile iadului.
Finalul filmului, cu Amadeus aruncat la groapa comuna imi pare unul dintre cele mai potrivite pentru un geniu: o inmormantare cu tot fastul l-ar fi pus la un loc cu cei care nu sunt altceva decat posesori de bani, mediocri si limitati. Fastul este al lor. Unui geniu i se cuvine normalul, banalul, pentru a nu intina frumusetea unei vieti care va inspira generatii de oameni. Fastul l-ar fi murdarit. Banalul unei gropi comune inchide perfect cercul unei vieti perfecte.