Ostrovul

Un film, “Ostrov” (Pavel Lungin, Rusia, 2006), pe care l-am văzut pentru că un prieten m-a provocat. Era curios ce poate să înțeleagă un ateu din acest film. Păi să vedem. Un film despre mântuire, despre păcat și despre credință. Un film care pare de la un capăt la celălalt o slujbă dintr-o biserică ortodoxă. Atmosfera acestei pelicule este pentru mine cu atât mai stranie cu cât actorul care îl interpretează pe Anatolie seamănă foarte tare cu bunicul meu din partea mamei. Bunicul nu mai trăiește, însă ceva din personajul Anatolie îmi pare că a fost realizat în strânsă colaborare cu el.
Atenție, cei care vor să privească acest film cu plăcere, fără să afle totul de pe acum, aceștia pot reveni după vizionare pentru restul acestui comentariu.
Filmul începe prin a ne prezenta pe tânărul Anatolie în timpul celui de al doilea război mondial. O barjă pentru transportul cărbunelui. El e un om necopt, înspăimântat, pus în fața unei situații imposibile : îi este oferită șansa, atunci când este capturat de nemți, de a-și salva viața dacă ucide un alt om, pe căpitanul lui. Într-o secvență care este filmată cam prea în grabă, vedem cum tânărul Anatolie primește pistolul în mână pentru a trage. Şi argumentul cu care este convins este o tragere de ureche. E una din puținele scene care ar fi putut fi făcută mai bine. Dar să trecem peste mica mea obiecție. Căpitanul este împușcat iar Anatolie rămâne la locul crimei privind cum se îndepărtează dușmanii lui și se bucură într-un mod stângace, încercând parcă să își șteargă amintirea faptei comise în urmă cu câteva clipe. Bucuria îi este retezată de o explozie, pusă la cale de nemți, care spulberă barja pe care se afla acesta.
Îl regăsim pe Anatolie pe un mal, salvat de călugării unei mănăstiri. E iarnă și se aude un clopot bătând.
După ani, bătrânul de acum, părinte Anatolie, îl găsim lucrând tot cu cărbune, pe ostrovul de lângă mănăstire : e cel care se îngrijește de focul pentru încălzirea mănăstirii. Cară cărbunele, și tușește.Tusea lui mi-a adus prima oară aminte de bunicul meu. Abia apoi am remarcat și asemănările fizice.
Vedem cum pe insula acestuia sunt aduse de o barcă niște femei. Una dintre acestea, tânără încearcă să îi vorbească și reușește. Printre suspine îi spune de necazul ei: vrea să avorteze. Părintele, venise la ea pentru a o sfătui cu o haină făcută cocoloș sub haine, închipuind o sarcină, îi spune că decizia ei este greșită, că va fi acceptată de un eventual soț tocmai pentru că va păstra copilul. Anatolie salvează o viață, pe cea a pruncului nenăscut. O primă faptă bună. Dar să nu uit. Face acest lucru dovedind că este ceva tulbure în mintea lui: el, cel care încarcă cărbunele nu este același cu el care dă sfaturile. Ne arată două fețe, câte una pentru cele 2 preocupări: muncă fizică și muncă bisericească. Se comportă ca și cum cel care încarcă cărbunele este doar omul din anticamera celui care poate da binecuvântarea dorită de femeie.
Începem să înțelegem de ce i se spune ghiduș: când trebuie să vină la el călugărul Iov, economul, îi pregătește acestuia clanța de ușă unsă cu catran. Ca atunci când acesta pune mâna să deschidă să poată să se murdărească, ceea ce și se întâmplă. Şi astfel Anatolie are prilejul de a se arăta înțelept: îi amintește lui Iov că ar avea nevoie de cârpe. Îi dă astfel acestuia o lecție cu o glumă.
Vedem cum în chiliile călugărilor este cald, datorită lui Anatolie, iar frații acestuia, pot face artă în liniște. E un contrast dur între cărbunele pe care doarme Anatolie , deși nu îi cere nimeni asta și confortul chiliilor călugărilor confrați ai acestuia. Anatolie nu pare să fie prea iubit de Iov, economul, pentru că e pârât de acesta la călugărul Filaret.
Îl vedem apoi pe Anatolie rugându-se, iar imaginile realizează o paralelă între rugăciunea lui și cea a călugărilor din biserica mănăstirii. Comparate, rugăciunea părintelui Anatolie pare mult mai sinceră, mai umilă (muzica de pe fundal ne aduce aminte cine primește aprobarea pentru rugăciune: Anatolie, și cine nu primește: ceilalți călugări).
O altă femeie vine la el iar aceasta vrea să primească binecuvântare pentru a face praznic pentru soțul care trebuie să fi murit. Părintele intră într-o cameră și începe un joc, pe două voci, ca și cum cele 2 personaje, călugărul și omul sunt distincți: cere permisiunea pentru femeie și primește răspuns. Femeia este îndemnată să vândă toată averea și să plece în Franța pentru a-și căuta soțul, pentru că spune Anatolie, acesta nu este mort. Tocmai ce primise răspunsul, de la el însuși după cum vă spuneam.
Anatolie spune rugăciunile în toate momentele în care nu muncește: le spune ca și cum s-ar afla în biserică, ca și cum s-ar distra, le spune oricum, le spune mereu.
Încă o minune, pentru că celelalte fapte așa trebuie să le priviți, ca pe minuni. Primește vizita unui olog. Ologul este un copil adus de mama acestuia și prezentat lui Anatolie cu o ultimă speranță de vindecare. Anatolie se roagă pentru el, mama se roagă și ea, copilul se roagă la îndemnul mamei și el. Mamă și copil plâng rugându-se și apoi Anatolie face minunea: îi ia cârjele și îl pune să șchiopăteze. Să șchiopăteze, pentru că de acum e vindecat. Tot ceea ce le mai rămâne de făcut, mamei și fiului este să se prezinte în fața lui Filaret, după a cărui rugăciune va dispărea și șchiopătatul.
Ceva mai încolo vedem încă o dovadă a înțelepciunii acestui om nebun. Primește la el pe fratele Filaret care, impresionat fiind de o previziune făcută de Anatolie, vine să învețe de la acesta. Rămâne să doarmă în acea noapte pe cărbunele pe care doarme și Anatolie. Anatolie îi predă acum lecția de umilință: după ce zăvorăște ușa, îi taie cizmele lui Filaret, și le aruncă pe foc. Îi spune acestuia că acelea sunt file din cartea păcatelor lumești. O data ajunse în flăcări dispar și păcatele. Arde 4 astfel de file. Iar apoi, după ce ratează cu puțin asfixierea celor 2, întrucât vânează demonii din cizmele și pătura fratelui Filaret, deschide în sfârșit ușa iar Filaret are ocazia să recunoască cât de mândru fusese de posesiunile lui lumești și cât de mult îl abătuseră acestea de la credință.
Ciclul minunilor se încheie cu Anatolie care își prevestește moartea dar nu înainte de a descoperi că cel pe care îl crezuse omorât de el în tinerețe, și motivul pentru care dusese de atunci viața de călugăr, este viu. Acesta vine cu fata la Anatolie pentru a o vindeca, Anatolie îi alungă demonul fetei şi se împacă cu fostul căpitan, acum amiral și cât se poate de viu.
După toate acestea Anatolie se poate așeza într-un sicriu și muri. Nu înainte de al întreba pe Iov, și implicit pe noi spectatorii, dacă îl vom aduce aminte.
Un film care văzut de un creștin ortodox se poate constitui într-o pildă de viață, despre căință și puterea credinței, se pare că pentru mine este doar un studiu despre un om tulburat și felul în care oamenii percep nebunia atunci când aceasta este îmbrăcată în haina bisericii. Şi pare, din acest film cel puțin, că o dată ce a îmbrăcat această haină, nebunia, nu mai este nebunie, este model de viață curată.